"Aparent plecam in Caucaz"

“Aparent plecam in Caucaz”

Episodul 1 – Lucky Lari

Acum cateva zile, la o ora la care doar tramvaiele ies din depouri, tata si cu mine stateam la cafea. Din vorba in vorba, ajungem la vacante, planuri si altele, iar el spune o chestie: “Stii cum e? Dupa tot ce se intampla, cele mai importante lucruri cu care o sa ramai sunt amintirile. In astea trebuie sa investesti”. Mi-a ramas in cap propozitia, ca parfumul cuiva dupa ce coboara din masina, asa ca m-am gandit ca ar trebui sa scriu undeva structurat povestile noastre din expeditii. De ceva vreme incercam sa ma urnesc, iar asta a fost un fel de cheie care a deschis cufarul cu povesti… Asa ca incepem cu tura noastra de iarna total dezorganizata din Caucaz si Nagorno Karabakh.

Se facea ca, intr-o tura de off road, ma imprietenesc cu Andrei (la prima intalnire Land Rover Owner’s Club, in 2011). Pe la vreo 3 dimineata, dupa ce prietenele au aruncat batista si s-au bagat la somn, ne hotaram noi ca ar trebui sa plecam undeva in expeditie, ca baietii. Dimineata la cafea, in loc sa dam uitarii ideea, mai rau ne-am pornit.

222758_144346062305421_5775473_n

Dupa cautari intense, am decis ca ar fi intelept sa mergem in est. Deja Syria, pe care o stiam de la un alt amic, era impracticabila datorita razboiului. El parasise Aleppo pe motocicleta cu o saptamana inainte de inceputul razboiului si inchiderea granitelor. – probabil a fost intre ultimii overlanderi care a vazut zonele acelea intacte. Dupa trei refuzuri consecutive de la ambasada Iranului, datorita faptului ca nu zboram ci mergeam cu masina, optiunile se limitau notabil. “Aparent, plecam in Caucaz” zis-am fara prea mult entuziasm … Am decis sa plecam spre Georgia, apoi prin Armenia si apoi … ceva interesant. Acest ceva se numeste Nagorno Karabakh sau, cum este cunoscut pentru Natiunile Unite, una din cele mai minate zone din fostul bloc sovietic.

Eu aveam un Defender care deja ne lasase pe drumul spre Africa (urmeaza si povestea asta), iar Andrei avea masina in leasing si ne gandeam ca e complicat cu actele. Asa ca plecam cu un Nissan Patrol Y60, ca sa fim siguri ca toate-s ca la carte.

381181_130787197035381_111126237_n

Pe 15 Decembrie bagam adidas. Doi tipi, un Patrol plin cu orice iti poti imagina, de la trusa de scule, la lanturi, la rezervor de apa, la snowboard si skiuri pentru ca noi ziceam ca mergem sa facem heliboarding la un moment dat.

335451_130816230365811_1321306303_o

Parasim Romania cu un entuziasm complet nelalocul lui, trecand rapid prin raiul inmatricularilor ieftine pe-o ceata de-ti rezemai bicicleta de ea, spre Turcia. Eram mult prea chill pentru doi oamenii fara nici un fel de plan si doar cu vizele de Armenia pe pasapoarte. Acest entuziasm al nostru ne-a impins cam 1100 km in prima zi, astfel incat am dormit eroic intr-o parcare de tiruri dupa Istanbul, in masina.

Ne-am trezit intr-o furtuna care ne legana lin masina si am tinut estul pana am iesit de sub imensul nor de ploaie, simtind cum trosneste podisul Anatoliei sub rotile noastre cu adevarat. A doua zi ne-am incapatanat si mai mult, ca sa scapam de sutele de kilometri de autostrada prin Turcia – autostrada superba, dar un behemoth de Nissan incarcat pana la refuz cu un 13% consum la drum lung si 2 Euro litrul de motorina ne facea sa ne simtim usor dubieux. Ne-am oprit pe niste drumuri de pietris pentru un espresso facut in portbagaj si o sedinta de spiritism cu GPS-ul.

Ajungem in granita georgiana care a fost ceva spectaculos. Trecusem cateva granite la viata noastra, dar cladirea de la intrarea dinspre Turcia este Dum-ne-zeu. Noaptea era inca tanara iar noi puneam sute de kilometri intre stopurile Nissan-ului si municipiul Bucuresti, iar asta ne dadea atata energie de nu exista cuvinte-n dictionar sa o descrie.

396360_153362001444567_1405786697_n

Ajungem pe la 3 dimineata in ceea ce poate fi comparat doar un mix Las Vegas versus Ferentari sau orasul georgian Batumi. Lumini colorate, palmieri, piatra cubica si marmura. Daca ieseai de pe bulevard, ghetouri fara lumina si geamuri baricadate cu lemn. Nu prea stiam la ce sa ne asteptam asa ca am tras intr-o parcare si am atipit, epuizati de entuziasm, in Nissan.

383137_132545210192913_2101848226_n

Dupa o prima cafea facuta pe capota masinii si una intr-o cafenea pentru wifi, facem planul. Plecam spre Abhkazia, o zona controlata de separatisti – cum zicea un prieten “un fel de Herculane ale lor” si nu numai. Primul contact cu traficul georgian a fost ceva feroce. Camioane care se depasesc unele pe altele pe serpentine, doua benzi transformate in trei, treburi d-astea. Din afara parea apocaliptic insa exista la ei o sinergie pe care nu o vezi pe DN – nimeni nu claxona, oamenii isi faceau loc, viata era ok si nimeni nu preda buletinul prematur.

394025_134939033286864_869269265_n

Doua zile si 2000 de km pana in Batumi nu ne-au obosit cum au facut-o cei 80 km din Batumi pana in Poti. Acum, in Vama Veche, daca asculti Bolero la Stuf, vezi rasaritul. In Poti, pe plaja, vezi apusul. Dubioasa senzatie, dar spectaculoasa si worth all the money.

396218_134939126620188_1003361169_n

Treaba asta se leaga din nou de tatal meu care imi povestea ca la scoala a avut de facut o descriere la alegere (parca asa era povestea) si el si-a imaginat apusul in Marea Neagra. Profesoara i-a apreciat textul, ideea, executia si restul insa i-a spus ca in soarele rasare din mare, nu apune. La asta ma gandeam cat timp beau o cafea si dormea Andrei.

407920_164998263614274_202321464_n

Ajungem noaptea in Zugdidi unde gasim un hotel, oarecum la intamplare. Iesim sa mancam si sa verificam ruta pentru zilele urmatoare, care stiam ca vor fi notabil mai hardcore. Am comandat folosind Toughbook-ul meu, pentru ca Google Translate – noi vorbeam georgiana de ne dureau mainile iar chelnerita zambea la noi ca n-avea de ales, era in fisa postului. La cat de infometati eram, am fi servit si o felie de vopsea de pe masina, daca avea suficienta paine. Inapoi la hotel, dam peste doi reporteri, sonati si pusi pe bautura, din Tblisi care documentau ceva festivitati – tipul arata ca John Turturro in Transformers iar prezentatoarea … ca o prezentatoare cumsecade si cu frica lu’ dumniezãu, oarecum, dar c-un chef de baut de zici ca incepea prohibitia. Ei ne povestesc de Abkhazia, de armata rusa si cum e pazita cu tancuri si ne invita a doua zi sa vedem un castel de la ei ca un fel de surprise-guests. Ne spun despre Ushguli si ca, daca am ajuns acolo, ar trebui fara indoiala sa vizitam asa ca aruncam tot in masina si ii dam spre Caucazul de Vest. Abkhazia cade ca vacation spot, pentru ca arme automate, masini blindate si rusi.

Plecam din Zugdidi spre Mestia, ultima localitate pe care o vede GPS-ul oficial. Foloseam un Garmin 276C, un Navi pentru drum, doua iPhone-uri si un mix de MapSource si Google Earth pe Toughbook.

406117_134938916620209_1702310378_n

In mintea noastra, n-avea ce sa mearga prost. Cum iesim din Mestia, dupa prima curba la deal, primim un mare warning sign: Un Kamaz albastru, cat toate zilele de post, incarcat pana la refuz cu moloz, apare dintr-o curba. Am presupus ca omul ori isi ajusta scaunul si se sprijinea in acceleratie, ori era complet sarit de pe sine, altfel nu intelegem cum putea sa bage cox cu camionul pe serpentine in stilul ala. Ne-a vazut tarziu, s-a panicat (noi de mult eram cu rugaciunile spuse) si a executat un mare drift pana la vreo 4-5 metri de noi. Intre timp, cu fiecare metru pe care il facea georgianul, noi imbatraneam cate un an fiecare. In cel mai chill mod de pe planeta, a indreptat masina, ne-a salutat si si-a vazut de drum. Noi in schimb eram … Ca-n bancul cu laxativele: cacati pe noi dar relaxati.

Pentru ca niciunul din noi nu era teribil de inteligent sau intuitiv, am zis ca a fost un caz izolat si ca-i dam inainte ca cu entuziasmul specific. Un fel de “ce-a fost mai rau a trecut”. Si plecam. Incet, incet, pierdem diverse semnale, intai la iPhone-uri, apoi la Nuvi si Garmin. Ramanem cu Toughbook-ul si niste harti topografice care, la o masurare oarecum atenta dau niste rezultate interesante.

394483_134939183286849_911340697_n

Drumul se ingusteaza si incep niste zone de gheata care se transforma in standardul zonei. Ce credeam noi ca vor fi 10-12 km se transforma in cateva ore de mers si aproape 70 de kilometri.;

Toate GPS-urile noastre fiind de ceva vreme ca Ray Charles la Luvru, am mers pe topo. Everything ok pana la o bifurcatie care nu ne-a mai rezultat. Oricare din variante era usor infricosatoare: 180 grade inapoi, serpentine pe munte pe gheata sau drum inainte prin ce imi imaginez ca este vara o cascada care acum era doar un pod de gheata imens cu bonusul unei prapastii ca pe Valea Prahovei langa Muzeul Cinegetic.

394801_134939316620169_1131216213_n

Acum, tolomaci fiind, carte nestiind, GPS neavand … cum sa alegem? Am gasit o moneda de 2 Lari (moneda nationala a Georgiei) si am dat cu banul. Nu mai tin minte daca a cazut pe jos, sau am aruncat-o pe capota. Tin minte ca “lucky lari” a decis sa mergem inainte si asta ma facut. La cele -27 de grade pe care nu le prea simteam, avand panica si caterinca proasta sa ne tina de cald, am mai stat sa luam o gura de aer si ne-am pus la drum.

Am facut vreo 200 de metri cand, in dreptul cascadei inghetate, cu prapastia in dreapta, fundul Patrolului decide sa alunece in directia cea mai neavizata din cate se putea. Spre prapastie. S-a oprit la limita limitei (simtind probabil ca nu e cazul sa facem pe noi a doua oara in decurs de cateva ore) iar noi doi ne-am uitat unul la altul si sunt foarte sigur ca am gandit “Trebuia sa mergem in Canare ca toti oamenii, probabil eram pe plaja acum”

Partea a doua, aici.

 

Post Scriptum: Nu sunt sigur daca nu pun prea multe semne de punctuatie sau duc lipsa. Ma framanta treaba asta asa ca va invit sa reglati si voi din intonatie si aia-s banii.