Sarbatori intr-o zona de razboi

Sarbatori intr-o zona de razboi

Unde ramasesem cu povestea expeditiei din Caucaz? Aaaaah da … Ne indreptam spre Tblisi, dupa mica noastra escapada in inima fabuloasa a lantului de munti ce separa Georgia de Rusia. Pentru cei care ati deschis mai tarziu micile ecrane, povestea incepe aici. In lungul drum ce leaga Svaneti de Tblisi, am apucat sa oprim si in Gori.

Tin minte ca urcam dealul din centrul localitatii (nu i-as face favorul sa il numesc chiar oras) si Andrei exclama “Nu am fost in viata mea intr-un loc atat de deprimant”. Gori nu este cunoscut pentru nimic bun, ba din contra. Aici s-a nascut si format, pana la un punct, Ioseb Besarionis. Daca numele nu va suna cunoscut, poate Joseph Stalin da.

Citisem undeva ca i-a displacut orasul si intr-un fel l-a dat uitarii, industrializandu-l si stergand ce-i mai ramasese din personalitate. De sus din fortareata, intr-o zi cu nori si plina de fumul fabricilor, Gori arata mai dezolant decat as putea creiona intr-un text. Se face noapte, cautand un loc decent unde sa mancam si, dupa ce abandonam varianta de a dormi in masina, dam peste o pensiune cu o masa calda si doua paturi peste asteptarile noastre.

 

A doua zi, parcurgem ultimii kilometri pana in Tblisi. Nu stiam la ce sa ne asteptam de la capitala georgiana. Cumva eu m-am obisnuit sa judec o tara dupa mancarea traditionala, intre altele, iar Georgia si Tblisi promiteau.

In stilul clasic Andrei & Radu, ajungem in oras fara vreun plan, deschisi oricarei oportunitati. Am gasit un hostel intr-o casa cu camere inalte si spatioase, dar cu pereti vopsiti intr-un turcoaz destul de freaky. Nu parem clientii tipici, backpackers. Cate un tricou, laptopurile si periutele de dinti. Travelling, light, cum zice fratele Clapton.

Iesim in oras, plimbandu-ne alene pe ambele maluri ale raului Mt’k’vari care traverseaza centrul oarecum similar de cum o face Dambovita in Bucuresti. Oprim la o taverna la demisol, cu o lumina difuza, si abordam stilul deja cunoscut: ne lasam la indemana ospatarului, rugandu-l sa ne ofere bucate specifice zonei. Intotdeauna experienta este pozitiva si peste asteptari. Dupa asta, pierdem noaptea pe strazi, vizitand teatrul Rustaveli, Opera, piata de Craciun si “centrul vechi”.

2 Land Cruisere 105 in stare exceptionala, ale UN-unui

Fiind conditionati de viza de Armenia, a doua zi mai facem cativa pasi si cateva poze si ne asternem la drum. Ruta simpla spre Yerevan, capitala Armeniei, se dovedeste a fi relativ aventuroasa in realitate. Drumurile georgiene, de buna calitate, incep sa se degradeze pe masura ce ne apropiem de granita. Depasim convoaie cu prelate imense si, dupa multe speculatii, depasim un convoi a carei prelata era partial desprinsa. De sub ea se iveste o tureta de tanc si brusc realizam ca toate convoaiele acelea se duc in vacanta unde mergem si noi, in Karabakh.

In granita, partial din cauza sarbatorilor si de restul din cauza tancurilor, coada ca la Versailles. Aveam in masina o cutie din cea foarte mare de bomboane Rafaelo, preferatele mele. Daca nu gresesc, doamna mama lui Andrei i le pusese la pachet. In cele cateva ore de stat acolo am terminat-o, asteptand cu interes sa ni se faca un rau monumental, evident. Am trecut intr-un final si am dat bice spre capitala. Ne-am cazat la Envoy Hostel, in inima orasului, dupa niste recomandari. Continuand in stilul happy-go-lucky de ziua mea, am ajuns intr-un bar de backpackeri unde am stat pana dimineata, eu batand la tobe si cantand cu armenii. Una dintre cele mai random si cool zile de nastere pe care le-am avut.

Ajunul l-am petrecut plimbandu-ne printr-un talcioc cam ca cel din Vitan, plin de tot felul de zorzoane. Am stat seara la hostel si am vorbit cu familiile. Ziua urmatoare urma sa plecam in Karabakh – asta insemna net si semnal la telefon incert in zona de razboi…

Ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre si ne-am asternut din nou la drum. Armenia si Karabakh-ul sunt doua zone interesante, din punct de vedere geografic. Media de altitudine este aproape 1800 metri, ceea ce inseamna ca mergeam pe niste serpentine destul de challenging.

Ajungand la punctul de trecere a granitei, eu imi ratacesc pasaportul in cel mai prost moment. Trademark Radu moment csf. O scoatem la capat si trecem, urmati constiincios de o droaie de camioane cu prelata… Cu totii ne indreptam spre capitala enclavei, Stepanakert. Intunericul pune stapanire pe munti iar serpentinele si depasitul de coloane militare devine o rutina usor stranie.

Eram cumva pregatiti si, dupa atata timp pe drum, am zis sa mergem la cel mai bun hotel din Stepanakert. Acum … nu stiu cati ati vazut faza din Eurotrip cand ajung oamenii-n Bratislava, dar fix asa s-au desfasurat lucrurile. Ne-am cazat la Hotel Armenia, unde eram singurii clienti si pentru aproximativ 60 de Euro am avut doua seri de cazare, masa si bauturi la cel mai inalt standard din zona. Aici am mancat pentru prima data solyanka, de care m-am mega indragostit si care a devenit o farfurie recurenta in zona de est, fiind intre cele mai accesibile mancaruri din fostul bloc sovietic. In piata din fata se faceau defilari nocturne cu armata, ceea ce a insemnat ca ne-am servit ciorbitele in ritm de bocanci si cu manifestari acustice specifice.

Intrebam, mai discret, despre Agdam. Scopul vizitei noastre era sa intram in zona activa de razboi pentru ca citisem noi undeva ca putem urca intr-o minareta de unde se vede tot orasul interzis. Cand am declarat ruta la ambasada, evident am evitat sa mentionam ca vrem sa vizitam estul. Stiind ca acolo activeaza un fel de politie secreta, incercam sa avem grija pe cine intrebam ca sa nu trezim suspiciuni. In discutii am identificat doua probleme majore. Prima ar fi ca in centrul Agdam-ului exista o cazarma ticsita cu soldati. A doua ar fi ca este cea mai minata zona din fostul bloc sovietic si are intre cele mai noi mine plantate.

An de an exista atat animale cat si oameni care calca din greseala pe mine, la aproape 20 de ani de la terminarea conflictului armat. De asemenea, din lipsa de alta ocupatie, atat armenii cat si azerii isi mai arunca obuze peste granita, ca sa nu se plictiseasca, lucru care face Karabakh-ul o zona de razboi activa si Agdam-ul inima sa. War rules may apply: detentie pe perioada nedefinita si alte chestii funny.

Dis de dimineata, plecam pe o ceata de-ti rezemai bicicleta de ea. Ne oprim putin in Askeran si apoi punem pe GPS moscheea din Agdam. Facem planul. Daca ne opreste armata, Toughbook-ul se arunca sub scaun, GPS-ul se inchide si ne facem ca ne-am pierdut.

Dezactivam live tracking-ul de pe toate device-urile si mergem full dark, ca sa nu avem surpriza ca la perchezitii sa se vada ca am ajuns voit in zona. Intersectia nu era chiar semnalizata interzis, asa ca ne-am bazat si pe aspectul asta. Lungul drum prin campul minat ne poarta pe langa niste epave de camioane, autobuze, masini de razboi si civilie.

Ruinele incep sa se inteteasca. Dupa cum am agreat, incercam sa mergem doar dupa urme deja existente de masina, regula numarul 1 pe orice camp minat.

Intram cumva in suburbii si ne impartim task-urile. Andrei conduce, avand experienta in rally raid notabil mai multa decat mine, iar eu cobor inainte de intersectii si fac recon la picior. Bineinteles, carand un body de Canon imens si un 100-400. Dupa 2-3-4-5-6 intersectii libere, prindem cam mult curaj si nu ne mai facem griji de armata. Big mistake.

Vedem minareta moscheii din partea cealalta a unei piatete si ii dam drumul spre ea. Evident la ultima intersectie … se produce extorsiunea degajamentului. Doua camioane de armata si cateva SUV-uri verzi stateau parcate pe mijlocul bulevardului. In jurul lor roboteau niste baieti cu arme care evident au devenit brusc foarte interesati de prezenta noastra. Andrei baga in marsarier, intoarcem Patrolul si, pana sa inceapa sa se agite prea tare, o taiem cat ne tin rotile.

Basculanta noastra mesteca din roti, Andrei mesteca in cutia de viteze iar eu eram cu Toughbook-ul in brate incercand sa vedem pe unde sa o luam ca sa ne ascundem sau sa ajungem suficient de departe de ei. Iesim din oras cu o viteza ametitoare si oprim abia in Tigranakert, unde stergem istoricul rutelor si search-urilor si ne dam drept turisti. Singurii turisti.

O doamna draguta si un paznic sunt singurii oameni din Muzeul Regelui Tigran. Mai mult, nimerim fix in pauza de masa si suntem asezati tacticos alaturi de ei, primind cate o farfurie imensa cu omleta cu parizer, cate o rodie si coniac Ararat. Oamenii nu vorbesc nici un fel de engleza, iar noi stam prost cu armeana. Astfel, ne intelegem din semne. Descoperim ca fructul national al Armeniei si Karabakh-ului este rodia, regasita frecvent in mancare dar si in cultura zonei.

Dupa masa, doamna ne face turul de onoare al muzeului, cat timp domnul dispare. La intoarcere, apare un al treilea personaj, tot “turist”. Doar ca vorbea engleza, franceza, rusa, armeana si arata ca un securist. Suntem rugati din senin sa il ajutam cu drumul pana intr-o localitate care era oricum pe ruta noastra, la vreo 30 de kilometri. Acceptam cu drag si plecam impreuna…

Dupa ce il abandonam undeva in sat pe pasagerul dubios, ne indreptam spre Gandzasar, una din cele mai frumoase manastiri din zona. Dam o tura, pe aceeasi ceata din Twin Peaks si plecam spre Stepanakert inainte de apus. Nici nu facem 10 kilometri cand suntem opriti de soldati cu doua masini de teren si suntem invitati afara din Patrol. Apuc sa scot chargerul de la Toughbook si sa-l indes sub scaun si punem mana pe acte. Evident oamenii nu vorbeau decat armeana dar ne-am prins ca vor actele. Suntem bagati intr-o incapere care pare a fi un birou de interogare. In spatele omului care ne tine in mana actele stau asezate, randuri-randuri, obuze si gloane de calibru mare netrase, alaturi de cateva grenade si alte bibelouri din ce mai tine omul pe teveu langa pestisorul de sticla. Si … incepe interogarea …

 

Partea 4 aici

 

To be continued