Din Karabakh in Kurdistan si inapoi acasa

Din Karabakh in Kurdistan si inapoi acasa

Cand eram noi tineri si eu am inceput sa scriu pe blog despre aventura din Caucazul de Sud, am apucat sa scriu pana cand ne-au bagat soldatii in cazarma, adica pana aici. Daca abia acum deschideti micile ecrane, povestea incepe aici.

Revenind. Omul vorbea la telefon, sau cel putin asa credeam noi. Putea sa spuna “barza, varza, viezure” in armeana in repetate randuri, oricum nu ne dadeam seama. Doua lucruri erau relevante pentru noi, si anume:

  1. In mana in care nu isi tinea telefonul avea facute snop pasapoartele noastre si actele masinii
  2. In spatele lui erau doua siruri de obuze netrase si omul fuma o tigara. Stiu ca nu e chiar Fail Army, dar de ce sa te joci cu usa de la lift. Vrei sa-ti prinzi degetele?

Orele se scurg pe nesimtite, omul vine si pleaca, vorbind la telefon. Noi ne amuzam. De principiu, eram suficient de inofensivi ca sa ne lase sa plecam. Sau poate aveau nevoie de oameni de serviciu si bagam munca comunitara 5 ani. Putea merge cam in orice directie treaba. Marele nostru noroc, fara indoiala, a fost ca am fost opriti pe o bucata care lega una din localitatile din itinerariu (Gandzasar) de capitala (Stepanakert) si mai departe de Shushi, care este orasul unde s-a dat prima batalie re recucerire a Karabakh-ului.

S-au uitat cam ciudat la Toughbook cand ne-au dat drumul dar pana la urma am fost in regula. Nu prea stiam ce naiba sa zicem. Pentru a doua oara in tot atatea zile faceam o prostie mare cat noi si scapam basma curata. St. Cristopher a fost de partea noastra se pare.

Ajungem intr-un final in Shushi unde vedem, poate pentru prima data, cum arata perioada aceea in care oamenii isi recapata teritoriul dupa ce a fost distrus. Peisajul bipolar imbina minarete distruse cu fabrici de conserve, tancuri arse cu Mercedes-uri noi sau Uaz-uri de-un fel sau altul. In inima a ceea ce obisnuia sa fie un oras de dimensiuni decente trona maiestuos hotelul nostru “scaiscreiper” de un portocaliu bolnavicios. In esenta una din putinele cladiri intacte cu relativ multe etaje din zona. Senzatia ca suntem intr-un film de David Lynch a persistat de la intrarea pana la iesirea din oras. Am ajuns intr-o sala si am incercat sa mancam ceva, dupa ce am lasat bagajele. Eram singurii clienti. O doamna ciudata ne-a informat ca aici e salonul de bauturi si ca masa se serveste in sala de mese, care era cumva alaturata. Iar daca vrem sa si bem, dupa masa ne putem duce la barul de la ultimul etaj, care se poate sa mai fie deschis. Nu stim ce am mancat pentru ca nu aveam optiuni. Exista un meniu dar nimic din el nu era disponibil in afara de ciorba casei si ceva friptura dintr-un animal. Nu ne-am riscat sa intrebam exact care.

Dupa masa am zis sa bem ceva si am ajuns in barul cu pricina care arata ca discoteca din Faurei in anii ei de glorie: neoane albastre, lasere rosii si baloane colorate. Noi doi si un barman care, bucuros ca nu mai vorbeste cu tejgheaua, a scos la inaintare ce-avea mai bun: o sticla de Ararat de 7 stele in care pusese la murat, pentru zile negre, un ditamai sarpele. S-a uitat la noi cum ne uitam la sarpe si a mers pe varianta “Poate mai bine 2 beri? Domnii nu mananca de dulce?”

Camera decenta, somn decent, liniste de mormant. De la geam se vedea orasul ca-ntr-o carte postala. Nu trecea o masina pe strazi. In fata hotelului stateau, ca testament al razboiului crancen ce s-a dat cu mai putin de 15 ani in urma, ruinele unei moschei imense. Datorita amestecului de credinte in diversi oameni invizibili de prin cer, lacasele de cult de toate tipurile au fost intre primele distruse. Pacat, de-a lungul traseelor am vazut niste cateva edificii de-a dreptul impresionante, unele datand de mai bine de 1000 de ani.

Fara nici un plan, ne suim in masina cu gandul sa revenim in Armenia si sa ramanem la prietenii de la Envoy Hostel. Se apropia revelionul si noi eram ca doua gladiole, nu stiam unde dormim sau ce facem. Astfel, dupa un pit stop in Erevan ii dam inainte catre Bakuriani. Dezamagirea ca nu am putut sa bagam snowboard, ski, heliboarding in Nordul Georgiei trebuia cumva rezolvata si auzisem din vorbe ca in Bakuriani s-ar cam da lumea pe partie.

Ajungem in resort si ne dam seama ca, in continuare, planificarea nu este punctul nostru forte, de departe. Pe 29 Decembrie, orele 02:00, ne plimbam pe la hoteluri sa cauta cazare de revelion. Lucru care a functionat fix cum va imaginati. Dupa ce ne-am plictisit, am decis ca dormim in masina. Era ok, nu erau decat -20 de grade. Si daca tot facem sa fie bine, hai sa parcam Patrolul langa partie. In acest fel, de dimineata plecam direct unde avem treaba. Nu vreau sa spun ca a fost frig noaptea, cert este ca tot condensul din masina s-a transformat in turturi pe interior. Si pe exterior. Si pe noi.

Ca prin minune, gasim o casa a cuiva, pe ca o inchiriem pentru 4 nopti. Cel mai lung timp petrecut intr-un singur loc dar era nevoie sa ne incarcam putin bateriile si sa ne comportam si noi, macar pentru cateva zile si de revelion, ca niste oameni normali.

Ne mai ramasesera in masina vreo 2 sticle de 0,5L de palinca pe care le bugetasem pentru troc cu motorina la camionagii in caz de nevoie. Am decis sa ne simtim ca acasa si in seara de revelion sa o luam la pas sus pe partie si sa vedem artificiile de deasupra orasului. Intotdeauna mi-am dorit sa fac asta dar cumva mereu eram constrans de petreceri si alte activitati la care trebuia sa fac act de prezenta. Va recomand experienta, este absolut fabuloasa. De departe cel mai frumos mod de a petrece cele 5 minute de apocalipsa sociala ce au loc de la 23:55 pana la 00:10. Am pasat palinca, am vazut artificiile, am bifat-o si pe-asta. Treaba era ca intre noi si acasa erau 2h diferenta si ne-am dorit sa vorbim si cu familia asa ca am cautat un loc unde sa bem un cico ca oamenii, sa stam pe Facebook si sa asteptam sa treaca timpul. Inevitabil, toate localurile erau inchise pentru public. Pentru ca revelion, pentru ca petreceri private si pentru ca noi eram doi dubiosi in echipament de ski iar restul imbracati de paranghelie. Intr-un final am gasit un apres-ski care era acaparat de niste rusi si niste ceceni dar care avea o masa libera la care  ne-am postat. Festin si zgomot la fiecare masa, iar noi doi cu ochii-n telefoane, tacuti si ganditori. Scroll, scroll pe Facebook.

Inevitabilul se produce si unul dintre rusi vine cu vodka la noi si ne intreaba de ce stam singuri si tristi ca doi teroristi. Ii spunem scopul si durata vizitei si, dupa ce se amuza copios pe seama noastra, i se face mila de cat de tolomaci suntem si ne invita la ei la masa. Seara a decurs exceptional, culminand cu o tipa din Cecenia care statea in capul mesei si care s-a suparat pe o sticla de vodka si i-a facut felul. Noi, initial cu ganduri aventuroase vis a vis de dumneaei, ne-am cumintit urgent. N-aveam nici ficatul, nici energia sa-i facem fata nici la mancat, nici la baut, nici la petrecut. A ramas asa, un fel de etanol etalon pe care ar fi sanatos sa nu-l depaseasca vreo fara. Sau baiat. In verva revelionului, ne vine ideea sa aducem una din sticlutele de palinca, in semn de prietenie. Eu am lipsit vreo ora si ceva, in cautarea casei noastre. M-am intors nevictorios, fara sticla si ceva se schimbase. Restaurantul se inchisese iar cecenii nostri isi luasera bautura si se mutasera pe strada. Cu chiu cu vai, la rasarit de soare, ajungem si noi acasa. Tot ce s-a intamplat in seara aia, de la un cap la altul, o face sa ramana una dintre cele mai random si frumoase petreceri de revelion pe care le-am avut vreodata. Pentru care am platit pretul a doua zi cu varf si-desat ca nu ne mai scoteala la mal nici mama lu’ Alka Seltzer cu tot Ibuprofenul de pe fata Terrei.

Spre finalul povestii, apucam doua-trei ture de ski si ne facem bagajele. Zilele se scurgeau pe nesimtite si luna noastra de aventura se apropia de final. In drumul spre casa voiam sa trecem prin Kurdistanul turcesc si sa ajungem si in Erzurum. La dus, Turcia a fost doar o autostrada imensa pe care am bagat pedala ca niste zevzeci. Am vazut doua benzinarii si un drum neasfaltat unde am baut un cico si-am facut o poza. Stiam ca e mai mult de-atat si mai aveam fix suficient timp sa exploram putin partea de est a podisului Anatoliei.

Pentru cei ce nu stiu foarte multe despre zona, tin sa mentionez ca la 2544m altitudine, aproape de Erzurum, se serveste autostrada cu 4 benzi care face Route 66 sa para ca drumul Bolintin – Malu Spart. Drumuri facute impecabil, pe care nu am intalnit nici un civil. Insa, plin de utilaje de deszapezire. Pe niste viscole in care a trebuit sa oprim pentru ca nu vedeai botul masinii, zeci de masini si vole pastrau drumurile impecabile, lucru care mi s-a parut absolut impresionant. 

Pana-n Erzurum a fost o bucata grea. Zapezi, serpentine care variau de la 1000 la +2000 de metri ca Bitcoinul. Pe drumuri, presarate ici colo, catune de kurzi cu trasaturi mongole. Oameni primitori de la care am luat ayran, paine calda si parizer. E o zona care mi-a ramas cumva in minte si in suflet si pe care as vrea sa o revad cat mai curand. Iar Erzurum? Superb. O infrastructura de turism impresionante ca re raspundea nevoilor oricui, de la rusi cu Lexus LX470 la oameni ca noi care doar voiau un cico si un dus, fara pretentii. Partii frumoase, ospitalitatea specifica si o atmosfera de sarbatoare cumva similara cu cea de la noi din Poiana pana una alta. A fost ultima oprire a calatoriei si un pariu pe care l-am pus, si castigat, pe un oras de la care nu aveam mari asteptari.

Drumul de la Erzurum la Bucuresti l-am parcurs intr-o relativa tacere. Stii senzatia aia cand te intorci de la mare din weekend si realizezi ca maine ai de mers la munca? Cam asa dar de 100 de ori mai trist. Nu ne-am plans, a fost o aventura care ne-a marcat, ne-a schimbat si ne-a facut sa ne cunoastem. Nici timpul, nici circumstantele nu pot schimba cateva evenimente si o prietenie care are la baza o astfel de calatorie initatica, oarecum.

Demarcarea zonei active de razboi

Singurul meu regret este ca nu am abilitatea sa scriu suficient de bine incat sa redau intensitatea aventurii, dar promit ca voi mai incerca. Pana la urmatoarea poveste, noi am fost Andrei si Radu si sper ca v-a placut mica noastra incursiune in Caucaz. Urmatoarea oprire, Uzbekistanul.

Ultima imagine, inainte sa intram in Romania