O luna pe Drumul Matasii P2

O luna pe Drumul Matasii P2

Partea de condus, pana aproape de locul unde paraseam rutele conventionale, a fost destul de ok. Am mers intr-un ritm sustinut, depasind alti competitori. La lasarea serii, analizam hartile si decidem sa luam o scurtatura, cu mentiunea “off road”, de vreo 40 de kilometri lungime care ne scutea de vreo mai bine de 100 km. Zis si facut.
  
Ii dam inainte prin praful sarat unde obisnuia sa fie malul Marii Aral, facand slalom printre grupuri de camile si dromaderi oarecum uimiti. Fundul marii era neted, cum sunt intinderile de sare de la Bonneville si din Bolivia. Ti-era numai drag sa apesi pedala de acceleratie pana-n sasiu. Asta, evident, apana cand peisajul s-a schimbat. Intr-un fel sau altul, fundul era brazdat de niste excavatii lungi, mai inalte decat masinile, care se intindeau cat vezi cu ochii si care au trebuit escaladat.
Ne-am adaptat si am inceput sa mergem in lungul lor, cautand cate o bresa ca sa facem traversarea mai lina. Planul a mers relativ ok pana cand Toyota noastra a decis sa se rastoarne pe-o parte si sa sara motorul din tampoane.
Am un mic gol de memorie, nu stiu daca era in ziua asta sau cu o zi inainte. Oricum, chinga, ulei schimbat, ghetto fix-uri de catre Filip, Cornel si Tibi, si ne-am facut treaba cu ea. Istoric vorbind, nu a fost cel mai bine executat plan 🙂
  
Trecand de portiunea asta, am ajuns la scurtatura in sine. Practic, pe harta parea o bucata de drum care brazda o padure. In realitate, era un fel de dig care se ducea in inima unei mlastini care se intindea in toate directiile. Obositi si infometati, am decis sa urmam digul, vazand niste oarecare urme de masini.
“Taci ca nu suntem singurii, sigur asta e drumul”, ne-am zis noi relaxati. Pe cat inaintam, digul se ingusta si se ingusta. In acelasi timp, papurisul si alte buruieni de mlastina puneau stapanire, astfel incat incepusem sa ne simtim ca-ntrun lan de porumb. Pana sa ne gandim ca poate am vrea sa ne intoarcem, digul era atat de ingust incat abia aveai loc sa te dai jos din masina, sa intorci era exclus. In jur, plantele mai inalte decat masinile te asigurau ca daca ai vreun gand sa te duci mai departe de 5 metri, nu mai vezi farurile.
Am facut vreo 2-3 pene si am ajuns, dupa vreo 3 ore, sa mergem pe jos un fata masinilor, in recunoastere. Nu de alta, dar daca facea drumul o nefacuta si cotea, noi zburam ca berbecii cu masinile in mlastina de unde nu eram siguri ca le mai scoate cineva. Cam in acelasi moment am experimentat si cea mai idioata senzatie pe ziua respectiva, cand m-am suit pe acoperisul masinii sa fac un pic de recunoastere. Cat vedeai cu ochii, stuf si papura. In urma noastra, drumul se inchisese de parca nu a trecut niciodata nimeni. CHILDREN OF THE CORN FEELING!
Vedem o licarire si, naivi cum eram, ne gandim ca am iesit. Bobinam constiinciosi pana la sursa de lumina care se dovedeste a fi o echipa de prin Polonia cred, cu doua Lada mici, una galbena si una rosie. Si ei au urmat ruta insa, pe drumul unde se incrucisau puntile Land Cruiserelor, baia de ulei a uneia din masinile lor a intalnit o piatra si a pierdut meciul.
Practic stateau in papuris gandindu-se cum incap 6 intr-o masina ca sa scape de pe acolo, asteptand un miracol. Pai … miracolul eram noi, pentru ca fiecare din masinile noastre avea de la partenerii nostri de la Motul, cate doua schimburi de ulei. Bun, nu era pentru Lada dar era infinit mai bun decat sa nu ai ulei deloc. Ne-am facut pomana si i-am dat mai departe.
Peste inca niste kilometri, am mai intalnit o echipa, de data asta cu un monovolum 4×4, cred ca Space Wagon. Mai increzatori, si noi am dat inainte pana am ajuns la ultima victima, pierduta printr-o alveola din papuris. Nu mai stiu cum a fost deal-ul, doar ca am facut ce-am facut si am agatat sufa de om si l-am scos de acolo ca masina nu mai voia neam. 
Era mult trecut de miezul noptii cand am dovedit mlastina. Noi plini de praf, panze de paianjen, transpirati si obositi, nu voiam decat sa ne culcam. Moynuk era aproape, la cativa kilometri. Apropiindu-ne de punctul GPS, am realizat ca exista o mica neconcordanta. Noi paream sa fim la nivelul marii (chiar sub nivel, vreo 12 metri), iar punctul nostru parea sa se afle la alti 30 de metri mai jos.
Pe masura ce mergeam, faza lunga parea sa bata in gol, ca si cum ne apropiam de marginea Pamantului. Drumul se ducea fix pana in buza prapastiei, urmat de un drop imens, abrupt, care parea ca nu se mai termina. Am coborat cu grija pana aproape de fund unde farurile noastre au intalnit prova unei barci de pescari afundata in nisip. De-abia atunci ajunsesem pe fundul Marii Aral.
Am instalat rapid corturile, ne-am felicitat cu cate o bere ruseasca si am tras pe dreapta. 
Dimineata aceea a ramane intre cele mai frumoase din viata mea, pana acum. Ne-am dezmeticit noi cat de cat si ne-am trezit inconjurati de capre care se bucurau de cojile noastre de pepene de cu-o seara inainte. Dormisem strategic intre doua barci abandonate, insa nu puteam vedea peisajul noaptea.
Pe lumina, am reusit sa cercetam imprejurimile si sa descoperim vreo 12-13 vase aliniate. Urcandu-ne pe ele, in departare am vazut altele, si altele. Moynuk obisnuia sa fie un mic oras de pescari si comert care facea legatura Sudului cu Nordul Marii Aral. Pe masura de marea a secat, datorita redirectionarii cursurilor de ape catre irigarea bumbacului, localnicii au ramas fara obiectul principal de activitate. Kazakahstan-ul, Turkmenistan-ul si Uzbekistan-ul sunt intre cei mai mari producatori si exportatori de bumbac iar mare parte din irigatii are loc din aceste cursuri care alimentau Aralul.
Un alt factor relevant care a dus la acest dezatru ecologic este acela ca, fiind o mare inchisa, izvoarele sale proprii (daca exista) nu sunt suficiente pentru a tine piept ratei de evaporare a apei. Ca urmare, marea seaca, lasand loc unor intinderi de praf sarat. Acesta, la randul sau, este plimbat de vanturi in cele patru zari, contaminand ireversibil apele din toata regiunea. In concluzie, pe cat de frumoasa era privelistea, pe-atat de grave motivele si efectele sale….
Din Moynuk am plecat mai departe spre Khiva. Practic, apropiam inima Drumului Matasii. Nu stiam la ce sa ne asteptam dar Khiva a fost, pentru mine cel putin o revelatie. Un sit, patrimoniu UNESCO, vechi de mai bine de 5000 de ani, unde hainele, mancarea, casele si traditiile sunt pastrate pana-n zilele noastre. To be continued …