O luna pe Drumul Matasii

O luna pe Drumul Matasii

Dupa aventura din Caucaz, m-am gandit sa incepem povestea unei luni fabuloase petrecuta alaturi de familie si prieteni pe faimosul Drum al Matasii, urmand ruta Bucuresti – Budapesta – Kiev – Volgograd – Moynuk – Tashkent si retur.
Deja se facusera aproape 2 ani de la tura de iarna prin Caucaz care ne-a deschis pe bune apetitul pentru stat pe drumuri. Intamplator, a ajuns la urechile noastre un zvon despre un concurs similar Mongol Rally, care se numea Budapest Bamako Challenge. Era organizat de cei care se ocupau si de The Great African Run asa ca parea de facut. Ruta era gandita jumate in scop caritabil, jumate explorator si presupunea 6000 de kilometri in 10 zile acoperind cinci tari si doua continente. Am zis ca e de noi si am inceput sa facem planurile.
Echipa era formata din 6 oameni: Cornel si Filip Stoica in LC70, parintii mei in LC120 si Tibi cu mine in ce mai ramasese dintr-un alt LC70 de concurs dupa ce fusese rasturnat de cateva ori si care, cu putin timp liber si un flex a devenit rapid un cabrio. Acest lucru avea sa ne salveze vietile ceva mai tarziu, in mod ironic.
Pregatirile au durat destul de multicel, deoarece LC120-ul, intre altele, a suferit un swap complet de suspensie de la sistemul de perne la cel elicoidal. Dar, a venit si ziua cu pricina si ne-am asternut la drum, plecand din Bucuresti pentru a lua startul oficial in Budapesta. Acolo, aproximativ 50 de masini, de la Lada si Fiat 500 vechi la LC120-uri si dube, toata lumea mesterea cate ceva la agregate. Unii mai curatau injectoare, unii mai colantau, dupa chipul si asemanarea pilotilor. Noi de exemplu capsam prelata improvizata de la LC-ul rasturat, care falfaia in vant ocazional si devenise un pic enervanta. Era normal, era facuta dintr-un mesh de publicitate, inaintea plecarii.
Am pregatit totul, in limitele relativ rezonabile in care se putea face asta, ne-am urcat pe rampa de start si i-am dat bice.
Primele sute de kilometri au fost incarcate de plictiseala. Am traversat Ungaria spre vest, mutandu-ne in Ucraina, cu destinatia Kiev. Deja din primii kilometri ne enerva tara aia. Daca vi se pare ca Romania este tara lui “Las’ ca merge-asa”, trebuie sa bagati un sejur peste granita. Drumuri proaste, iz sovietic peste tot si o senzatie generala de Romania ’91. Plus cohorte de politisti corupti care te opreau pentru mita. Regula, cat am traversat purgatoriul, a fost sa nu dam mita nimanui. Pentru ca daca dai unui cap de creta, isi anunta prin statie toti prietenii si te opresc si ei. Ignora-i, fa-te ca nu-ntelegi si da-i inainte.
Am ajuns in Kiev unde am si inoptat. Astfel, am avut ragaz sa ne plimbam putin prin oras si sa ne facem o parere. Ici-colo, localuri relativ noi si moderne se impleteau ilogic cu arhitectura gri comunista pe care o putem admira si  pe plaiurile mioritice. Probabil cea mai dubioasa parte din zi a fost Shevchenko Park unde, pe deal, trona impunatoare o statuie imensa din inox, cu o sabie in mana.
La bazele ei, copiii se jucau urcandu-se pe niste tancuri colorate, obiecte decorative des intalnite prin intersectii. Mancare ok, servire ok, lume prietenoasa prin centru pe unde ne-am perindat. Feeling-ul general de “ai grija pe unde parchezi” si “ar fi bine sa ajungi acasa inainte de apus” a fost bine-sanatos pe intreg teritoriul Ucrainei insa.
Confirmarea acestui feeling a venit abia a doua seara cand am parcurs cateva sute de kilometri, spre vest, pana in Dnipopetrovsk. Ziua nu a fost remarcabila in nici un fel. DN-uri ca la noi, militieni ca la noi, conducte de gaze la tot pasul si niste sate inecate in saracie si Dorei. Ne-am oprit pe marginea drumului de cateva ori, de unde am cumparat borcane cu tot felul: hribi murati, nuci cu miere si tot soiul de mix-uri gustoase. Aici, big win.
Eh, seara, pe la un 11, ajungem in “hotelul” din Dnipopetrovsk. Ducem masinile in spate, intr-un soi de arena din beton mancat de vreme si timp, plin de buruieni si garaje cu grilaj cum mai gasesti prin orase mici de provincie. “Meh, nimanui nu-i prea pasa cum arata parcarea, cat timp e pazita (si era) si avem camere ok.”
A doua parte nu mai era chiar valabila. Am intrat in hotel unde o receptionera statea in spatele unei tejghele de sticla, asemanatoare cu cele de pe la banci. Holul hotelului avea un aer distinct de Calimanesti – Caciulata Revelion 1972, dar aveau WiFi si zic “taci ca-s cu-n picior in 2013”. Complet eronata presupunerea mea.
Ne da cheia de la camera care, in mod subliminal, avea un desfacator de bere agatat de ea. Nu toate aveau, unii aveau un popic din acela de lemn, unele cate un surub mai mare, cum s-a nimerit. Ajungem pe la etajele superioare, unde eram noi cazati si dam de holul pe care apar fetitele gemene in The Shining si de cele 3 camere rezervate in numele echipei. Tibi si Filip pleaca in pelerinaj dupa bere si noi ramanem sa deschidem camerele.
O sa las cateva poze cu camerele, simt ca explica destul de bine atmosfera de puscarie din Sudan. Pana sa apuc sa ma asez pe pat, intra tata in graba: “Vezi cum te-arunci in pat ca nu exista saltele”. Verific, intr-adevar nu erau prezente. Cateva paturi din alea de lana de armata facute snop tineau loc de saltea si, fiind mai multe straturi, aveai alegerea sa pui sub tine sau peste tine, depinde daca iti era frig sau voiai sa fii comod. Daca erau amandoua, nasol de tine. Fac un dus rece si ma intind Urmau zile de camping si era important sa ne suportam unii pe altii, olfactiv vorbind. Atipesc si, dupa cateva ore, apare si Tibi pe care il aud ca prin vis. Nu puteam scapa de impresia ca aveam ceva important sa ii zic, dar am zis ca poate astepta pana dimineata. Dupa ce se spala, isi ia avant si se arunca-n pat, face “hâc”, dupa care incep sa zboare injuraturile. “Da ma, trebuia sa ii zic ca n-avem saltele la pat”
Dupa experienta noptii, nu ne riscam sa luam mic dejun la hotel. Nu de alta, dar perspectiva de a fi cu stomacul praf la camping nu incanta chiar pe nimeni. Am mancat niste covrigei, pate si ce mai aveam prin portbagaje, ne-am facut cafelele de rigoare si am bagat pedala sa scapam de cosmarul ala de tara.Cu cat ne apropiam de granita, cu atat drumul se distrugea din ce in ce mai rau. Ajunsesem in punctul in care, la cativa kilometri de granita cu rusnacii, nu exista asfalt pe nicaieri, erau doar niste drumuri absolut infecte de pamant cu gropi. In esenta, drumul era zona in care gropile erau relativ grupate si nu crestea vegetatie. Cel putin asta zicea GPS-ul.
In Rusia s-a trecut destul de usor, in comparatie cu cat de greu s-au luat vizele de intrat cu masina. Urma ca in seara respectiva sa campam. Seara ok, lume ok, drumul mult mai bun. Rusia, pe partea de infrastructura, sta destul de bine, sa recunoastem. Toata lumea respecta relativ toate regulile de circulatie, intr-un mod in care nu am intalnit pe nicaieri. Motivul e simplu, toti au dashcam si sunt fortati sa faca asta.
Vreo 2-3 depasiri am vazut care au parut mai aiurea si mereu vedeam masina oprita pe dreapta cu politia langa, dupa 2-3 km. Nu stiu cum faceau dar oamenii erau omniprezenti si totusi invizibili.
Rusia a fost tara de tranzit si singurul oras in care chiar am stat peste noapte a fost Volgograd, fostul Stalingrad, probabil si ultima localitate relativ civilizata pe care urma sa o vedem pret de cateva zile. Am facut plinul masinilor, canistrelor, apelor, mancarurilor si tot ce mai comsumasem pe drum si am plecat mai departe.
De aici camping si aventura, practic pentru ce venisem. La sud de Volgograd paraseam permanent asfaltul, mergand dupa busola prin imensele si neasteptatele dune de nisip ce strajuiesc malurile fluviului. Relaxati, avand timpi foarte ok, ne-am putut juca cu masinile prin nisip si face o pauza de pranz binevenita.
Spre finalul zilei am dat si de granita cu Kazakhstan-ul, pe care am trecut-o fara prea mari dificultati, dupa ce am trecut un pod plutitor imens peste Volga, pe timpul noptii, care trosnea si scartaia din toate incheieturile.
Am dormit undeva pe marginea drumului, la iesirea din Beyneu. Dimineata, am fost treziti de un marfar si am realizat ca eram foarte aproape de sinele de tren care legau Rusia de Stan-uri. 
Urmatoarea zi nu am sa o uit niciodata, pentru ca a fost una dintre cele mai lungi, tensionate si neasteptate zile din tot traseul. Ne-am trezit dupa o odihna buna, stiind ca avem de ajuns in Moynuk, pe fundul Marii Aral. Fiecare zi de traseul avea optiuni de dificultate in functie de gradul de aventura pe care si-l dorea care fiecare echipa.Vazand competitia, noi am ales cea mai grea ruta, avand 3 masini echipate pentru orice tip de teren… Partea a doua aici