Oamenii pe care nu-i vedem

Oamenii pe care nu-i vedem

Lucram la prezentarea pentru Umanitara de Craciun a clubului nostru si mi-am adus aminte de cea mai dura intalnire din toti anii.

S-a intamplat la una dintre cele mai frumoase si complexe actiuni umanitare de Paste la care am participat cu clubul, in Delta acum 6 ani. Si cand zic “in Delta”, ma refer unde se termina, nu unde incepe: Sulina, Cardon, C.A. Rosetti, Sfistofca si Letea.

Pe scurt, peste 200.000 de lei in ajutoare, 2 gabare ticsite cu 24 de masini de teren si 24 de tone de ajutoare s-au pornit in lungul drum catre Sulina. Pe atunci, inca aveam Defenderul care era plin cu 700 kg de ulei, biscuiti si mancare pentru bebelusi.

Tot weekendul a fost ireal. Convoiul batea niste drumuri pe care doar cateva ARO-uri neinmatriculate mai circulau din cand in cand, intre care unul ducea si aducea copiii la scoala. La adevaratul capat al Romaniei.

Dupa o noapte dormita pe jos in scoala, ne-am organizat in convoaie, am impartit ajutoarele si ne intorceam pentru cativa saci ramasi la HQ in comuna C.A. Rosetti. Gasisem un noroi in care sa ne jucam si o scurtatura care ducea tot unde aveam noi de mers. Pe drum insa, de la o doamna, am aflat de o casa unde traiesc doi batrani pe care am putea sa ii vizitam.

Am ajuns cu doua masini, in care inca erau saci nedati, la casa. Sau … ce obisnuia sa fie o casa.

Inauntru, negru. Lumina patrundea prin singurul geam nespart sau baricadat cu lemne, intr-o camera cu peretii negri. Soba din chirpici sparta si ruginita fumega in incapere iar totul, de la pereti la mobila si oameni, erau afumat.

In interior traiau cei doi. El orb, de multi ani de zile. Ea, paralizata in mare parte dupa un atac cerebral. O lavita, niste oale goale si un vant puternic care trecea printre noi erau singurele lucruri din casa.

“Copiii au plecat la oras de multa vreme, nu mai stim nimic de nimeni”, ne-a spus barbatul. Nici nu am vrut sa intreb exact ce mananca, din ce traiesc, de unde iau lemne. Pareau genul de intrebari la care chiar nu stiu daca aveam puterea sa aflu raspunsul. Ca idee, erau la vreo 10-12 kilometri de primul sat, intr-o zona in care nu crestea mai nimic daca nu plantai. Acelasi lucru era valabil si pentru lemnele de foc, greu de gasit in camp deschis.

Pe tot parcursul intalnirii, doamna ne-a privit. Nu putea vorbi.

Am incercat sa mai legam cateva cuvinte cu domnul. Am fost la masini si am golit tot in casa. Dupa care am plecat inapoi la baza, am mai luat din ce ramasese extra si am dus: conserve, malai, faina, apa, paine, muraturi, orice.

De fiecare data cand povestesc cuiva despre convoaiele noastre, imi aduc aminte. Si acum, dupa 6 ani de zile, inca mi se strange stomacul cand ma gandesc la ziua aia. Oameni ca ei intalnim de fiecare data la actiunile noastre: uitati de familie, de oameni, de societate, de timp. In masura in care putem, incercam sa le schimbam putin viata in bine cu fiecare sac de ajutoare, fiecare computer pentru copii sau canistra de gaz lampant.

Aici, reportajul complet facut de Catalina Filip si echipa ei.

Pe 15 Decembrie plecam din nou, in Alba, la Ceru-Bacainti. Aceasta va fi a 36-a umanitara in 18 ani. Toate acestea au fost si sunt posibile datorita voluntarilor, a sponsorilor si a partenerilor nostri. Daca doriti sa va implicati, dati-mi un semn pe Facebook sau email: radu.tudoroiu@yahoo.com / secretariat.orar@yahoo.com