Pleacã de sărbători. Sau pleacã oricând. Uite cum sã faci.

Am făcut peste 4000 km în ultima săptămână. Chiar aproape 5000 dacă pun la socoteală și umanitara off road. E ora 7 dimineața si suntem în Malaga. Nu stim exact ce facem azi dar nu e o problemă. Exact așa trebuie să fie. Asta este a 7-a expediție începută, a 6-a terminată și a doua oară pe roți spre Africa și-mi dau seama că asta o să tot facem.

Cred că am auzit, în ultima lună-douã de când pregatirile de plecare s-au intensificat, de vreo 40 de ori “Ce mi-ar plăcea și mie, dar…”. Asta e o chestie care cred că trebuie adresată punctual, pentru că interlocutorii mei aveau tot ce le trebuie pentru așa ceva, ba chiar mai mult. Lipsește, cred, doar acel “Hai să o facem, vedem ce dracu’ iese”, care se atrofiază cu vârsta. Adică, în esență, lipsește dorința de a-ți urmă instinctul.

Scuzele sunt bariere autoimpuse. “Si copiii?”. Pai vedeți Mihai Barbu, Mali Mish, Baraka Travels și mulți alții, porniți la drum cu tot neamul. “Concediu nu permite”. Maybe quit, take a break. Sunt locuri și lucruri care la pensie nu prea mai sunt în cărți pentru că ne uzăm. “E scump”. Ati incercat un revelion în Poiana Brașov?

Un punct important ca să poti porni la drum este să ai mintea liniștită. De obicei problemele se amână, urgențele dispar și în general, dacă pui semnul de-nchis pe ușă o lună și un pic nu se va prăbuși orașul. Aproape orice serviciu prestezi, mai există 19 să-l facă, așa ca nici clienții nu mor. Dar peste o lună de chill, din 20 de oameni vei fi singurul relaxat și liniștit. Si, mai mult decât orice, vei fi acasă la tine-n cap, care te va ajuta să fii acasă oriunde. Orașele, prin excelență, nu-s gândite să îti insufle sau hrănească sentimentul acesta – mai degrabă să te-ncurajeze, cum zicea George Carlin “to buy shit you don’t need, with money you don’t have to impress people you don’t like”.

Probleme o să tot fie ca să te țină din plecat, ca-n filmele de groază unde nu te lasă casa bântuită să ieși. Nouă nu ni s-au potrivit piesele, s-a stricat cardanul, am bubuit un amortizor într-o groapă masivă în ziua plecării și multe, multe altele. La o săptămână de când am plecat, probleme tot apar: aseara nu aveam desfăcător de vin, am rezolvat cu patent si holzșurub. Pleci nepregătit, te adaptezi pe drum, strângi un șurub, pui o sârmă, îi dai cu powertape. Nu iese nimic din prima, mai tot ce facem e peticit și adaptat și schimbat uneori. Aia e.

“Dar e perioada de an să stai la masă cu familia”. Flash news: orice zi din an e bună pentru asta. Sărbătorile sunt la indigo. Aceleași povești. Aceeași pomana porcului. Aceeasi palincă sănătoasă de casă, nu mizerie d-aia de whisky din comerț. Același brad. Aceleași obligații. Aceleași discuții despre politică. Dar dacă anul ăsta e diferit? Dacă tragi în piept aerul jegos de București, te așezi la calculator și-ti cumperi bilete către locul ăla unde mereu ai vrut să mergi? N-ar fi mult mai bine decât să trăiești înca un an visând la ce frumos e acolo?

La mine, lucrurile nu mai prea sunt urgente de ani de zile, cu foarte mici exceptii. Oamenii vin și pleacă. Banii se fac, se duc sau se furã de câte un jeg de om. Poate că așa e sănătos. Pare unul din puținele moduri de a rămâne cu mintea întreagă. Din toată treaba asta mă bucur ca, vorbind cu doi oameni în ultima lună, am auzit aceeași chestie: “Băi mă tot uit la ce faceți voi si m-am decis. Mi-am dat two weeks notice și incepe sabatical, vedem după aia ce si cum”.

Cu gândurile astea urcăm camionul nostru pe ferry-ul care ne traversează Gibraltarul. Am așteptat prea mult că să simțim pământ african din nou sub picioare și asta partial pentru că nu mi-am urmat sfaturile de mai sus la timp. Le las scrise aici ca să le mai revăd din când în când și eu când ajung să mă complac.

    Lasa un comentariu